Am cautat, pentru pisica mea, o anumita marca de mancare, despre care am inteles ca nu i-ar provoca, pe termen lung, calculi renali. Am ajuns, intr-un final, intr-un petshop de la capatul Bucurestiului, unde a ajuns mancarea unui producator canadian despre care auzisem ca ar fi naturala.
Ca orice roman care a invatat lectia ultimilor ani, nu dau crezare publicitatii TV. Mai ales in cazul mancarii de animale, unde – desi stiu ca adesea functioneaza ca agenti de vanzare ai companiilor producatoare de petfood – tind sa am, totusi, incredere mai mare in cuvantul veterinarului decat in ce vad la teve. De prea multe ori, cum nu este normal in industrii care se respecta, produsele promovate nu isi respecta promisiunea. Comunicarea in Romania inca este laudativa. De exemplu, in publicitatea la mancarea de pisici, toate sunt innebunite dupa ce le pui in farfurie. Ca sa fiu sincera, si a mea e, insa, ceea ce nu mentioneaza comunicatorii decat acolo, mic, pe ambalaj, sunt acele E-uri care, culmea, nu le fac bine nici pisicilor, insa dau acel miros si – probabil – savoare mancarii si le determina sa o manance cu placere.
Hrana animala pe care am cautat-o nu are nevoie, deocamdata, de publicitate. Cunoscatorii cumpara, ca mine, cu kilogramele si transmit viral mesajul mai departe. Deocamdata nu au nevoie nici de promovarea minima de tipul B2B2C, respectiv sa informeze veterinarii ca mancare Orijen se gaseste si in Romania. Se vinde pentru ca produsul pur si simplu respecta promisiunea pe care o face. Sau, cel putin, asa scrie pe ambalaj, ca nu ar avea acei aditivi pe care ii contine mancarea din supermarketuri.
Revenind la generalitati, marketingul produselor destinate animalelor este interesant din cel putin un punct de vedere. Tinta de marketing, respectiv populatia animalelor de companie pentru care este conceput produsul, difera substantial de tinta comunicarii, respectiv stapanul care cumpara animalului preferat ce crede ca ii este necesar. Campania de comunicare ii arata, astfel, stapanului animalului cata nevoie are pisica sau cainele sau iguana lui de un anumit produs. Daca nu ar fi animalul, tinta de marketing, omul singur nu ar cumpara produsul. Desi, in prezenta acestuia, il cumpara.
Similar se intampla in cazul produselor destinate copiilor, numai ca, acestia din urma, pot fi, cand constientizeaza mesaje, si o tinta a comunicarii.
In cazul animalelor, tintele difera substantial. Iar, daca publicitatea ar tinti pisicutele, spotul ar arata asa:
