Comedie muzicală, teatru filmat sau policier (în sinergia căror genuri te scalzi aproape două ore fără să simţi curgerea timpului – pe scurt, aş vrea să spun că, atât actriţele, cât şi scenariul, dar şi umorul de toate tipurile, preponderent de situaţie, nu puteau fi valorificate mai bine de un alt melanj decât cel pentru care a optat regizorul, Francois Ozon), filmul aparţine curentului intimist, declinare a impresionismului, caracterizat prin redarea unui subiect cu ajutorul decorului domestic, de interior. Întreaga acţiune şi personajele portretizate fiind indoors, efectele cinematografice sunt inexistente, iar acţiunea este redată, ca în teatru, cu şi prin personajele pentru care scenaristul Robert Thomas (autorul piesei 8 Femei, sursa inspiraţiei filmului) a pregătit partituri speciale, unite de o crimă care le transformă pe toate în potenţiali criminali.
Actriţele, chiar şi cele mai tinere, joacă suficient de convingător ca să nu altereze o trăire specială pe care intriga gen Agatha Christie o generează. Fiecare actriţă îşi cântă propria poveste şi revelează frumuseţe, senzualitate, inteligenţă si mister.
Filmul nu este un must see, dar destinde şi merită chiar şi revăzut.
