Filmul îi are în distribuţie pe Jet Li şi exoticul tandem oriental al iubirii imposibile : Tony Leung şi Maggie Cheung. M-am numărat printre spectatorii care s-au dus la film ca să îi vadă pe ei, căci căzusem în capcana de a suspecta filmul regizorului asiatic de asemănare cu The One, pelicula în care jucase anterior Jet Li. Ceea ce îl descalificase din start, însă aveam o speranţă ca doi actori care se iubiseră atât de frumos în O iubire imposibilă (In the Mood for Love) nu ar fi putut da chix într-o următoare peliculă care i-ar fi avut pe generic. Speranţele mi s-au dovedit profetice si m-am bucurat de implicaţii adânci şi idei pe care îmi doresc să le văd ilustrate în filme şi de acum încolo. A te sacrifica pentru binele celor mulţi este numai una dintre ele şi cea mai subţire. Genialitatea sub apanajul simplităţii mi se pare mai greu de depistat şi mă face să îmi amintesc de cuvintele lui Al. Piru, pe care le-am citit pe vremea când îl studiam, în liceu, pe Eminescu : “A fi simpu nu e simplu deloc“. A trăit-o pe pielea lui Yimou Zang, căci filmul are câteva secvenţe calofile şi mai aduce mult cu Ridley Scott, mai precis seamănă teribil în scene de luptă cu grandoarea Gladiatorului. Însă hongkonghezul le ţine bine în frâu, spre deosebire de american, care se lansează în proiecte greu de dus la bun sfârşit. Şi ca idee centrală Eroul seamană cu Gladiatorul, căci “What we do in life echoes in eternity“, spune Maximus, iar Eroul lui Zang o face, fără să o spună. Se sacrifică frumos, luptă frumos, filmul este frumos. Şi, da, e de văzut neapărat.
Asistăm la teme generoase precum dragostea, puterea, ambiţia şi revanşa. Acţiunea, plasată în China antică, aduce în prim-plan lupte sângeroase (deşi în film nu vedem niciun strop de sânge) pentru supremaţia unuia dintre cele şapte regate, iar regele unuia dintre ele se vrea unificator al tuturor acestora (“toate sub cer” devine un laitmotiv, care îi determină pe cei mai aprigi adversari ai viitorului împărat – căci unificarea acestor regate va naşte un imperiu, iar regele se va autoproclama împărat – să renunţe la răzbunare şi să îşi sacrifice vieţile pentru un bine colectiv). Povestea este prezentată în trei versiuni, între care ultima se dovedeşte a fi cea reală, cea mai detaliată şi cea mai emoţionantă, dar şi prin deznodământul care te face să meditezi îndelung şi care are două planuri, unul al iubirii sacrificate, celălalt al unui sacrificiu personal pentru cei mulţi.
Mi-am amintit şi de pildele învăţate în lecţiile şcolii primare, datorită unei duioşii cu care autorii manualelor de istorie îşi presărau textele, în acea vreme, dar m-am întrebat şi ce aş face eu într-o situaţie similară. Cred că arta şi-a îndeplinit, în acest caz, menirea.
